© Institutul de Istoria Artei "George Oprescu"
Cella Delavrancea, Doamna Delavrancea, Cornel Medrea
Sculptorul Medrea
Mi-aduc bine aminte de ziua din luna iunie cānd, asezate la masa in curte sub salcām, a aparut tata insotit de un tānar necunoscut. Un tacām in plus, un scaun interpus la iuteala, era lucru obisnuit la noi acasa. Tata l-a prezentat mamii: "Este sculptor, il cheama Medrea, doreste sa-i pozez, dar n-am timp pentru asta. I-am propus insa sa vina in fiecare zi in birou si la masa iar cānd i se va parea ca m-a priceput, va incerca sa modeleze un cap care-mi va semana". Tānarul era simpatic, sfios, cu o figura ritmata armonios, parca invaluita intr-un nor. La masa, intimidat, se uita rapid la tata, dar dupa dejun s-a inveselit cu noi in gradina. "Sa nu-l tachinati prea mult" a spus tata, surāzand frumos. Ii placuse tānarul.
Si asa a venit de mai multe ori sculptorul care avea sa prinda in lut figura vehementa a lui Delavrancea exagerāndu-i trasaturile si fruntea, pentru ca nu pricepuse ca expresia mareata tāsnea din privire, din par, din gura delicata si feminina, vorbind si cand tacea, atāt de vibrant ii era mesajul sufletesc.
Razboiul cel mare din 1916 ne-a risipit pe toti. N-am mai stiut cine traia, cine pierise, iar dupa pace am plecat la Paris pentru un an. Mai tārziu, grijile si viata curgānd iar ca un fluviu ne-au indepartat de a ne intreba ce devenise Medrea. Nici el n-a mai dat un semn de prietenie falansterului Delavrancea, care-l primise cu atāta caldura.
Cella Delavrancea
Dintr-un secol de viata, Editura Eminescu, 1987
© foto Institutul de Istoria Artei "George Oprescu"
«